„O să înnebunim cu toții, asta e sigur.”

„Ciuma” este un roman scris de Albert Camus și publicat în 1947, care prezintă cazul unei epidemii de ciumă din orașul algerian Oran. El ridică o serie de întrebări legate de natura destinului și a condiției umane. Personajele din carte, de la medici și până la turiști și fugari, sunt folosite pentru a arăta efectele pe care le are ciuma asupra populației.

„Ciuma” a devenit cea mai vândută carte din Franța, în vremuri de coronavirus.

  • fragment

În aceste extremități ale singurătății, în sfârșit, nimeni nu putea spera în ajutorul vecinului și fiecare rămânea singur cu preocupările lui. Dacă unul din noi, din întâmplare, încerca să se destăinuie sau să spună câte ceva din cele ce simțea, răspunsul pe care îl primea, oricare ar fi fost, îl jignea, de cele mai multe ori. Observa atunci că interlocutorul lui și cu el nu vorbeau despre același lucru. El exprima, într-adevăr, ceva din adâncul lungilor lui zile de obsesii și de suferințe și imaginea pe care voia s-o comunice se copsese îndelung la focul așteptării și al pasiunii. Celălalt, dimpotrivă, își închipuia că este vorba de o emoție convențională, de o durere care s-ar vinde la orice tarabă, de o melancolie de serie. Binevoitor sau ostil, răspunsul nimerea totdeauna alături, trebuia să renunți la el. Sau, cel puțin, cei pentru care tăcerea era de nesuportat și nu puteau găsi la ceilalți adevăratul grai al inimii, se resemnau să adopte limba care se folosește pe toate drumurile și să vorbească și ei, într-un mod convențional, acela al simplei relatări și al faptului divers, al cronicii zilnice întrucâtva. Și acolo, durerile cele mai adevărate au luat obiceiul să se traducă în formulele banale ale conversației. Numai cu acest preț puteau prizonierii ciumei să obțină mila portarului lor sau interesul celor care îi ascultau.

Totuși și acesta este lucrul cel mai important, oricât de dureroase ar fi fost aceste neliniști, oricât de greu de dus ar fi fost această inimă totuși goală, se poate prea bine spune că acești exilați, în prima perioadă a ciumei, au fost niște privilegiați. Într-adevăr, chiar în momentul în care populația începea să-și piardă capul, gândul lor era întors cu totul spre ființa pe care o așteptau. În deznădejdea generală, egoismul dragostei îi apăra și, dacă se gândeau la ciumă, n-o făceau niciodată decât în măsura în care ea oferea despărțirii lor riscul de a fi veșnică. Ei aduceau astfel, chiar în sânul epidemiei, o abatere salvatoare a atenției, pe care erai tentat s-o iei drept sânge rece. Deznădejdea îi salva de panică, nefericirea lor avea în ea ceva bun. De pildă, dacă se întâmpla ca unul dintre ei să fie doborât de boală, asta se petrecea aproape totdeauna fără ca el să-și fi putut da seama ce i se întâmplă. Smuls din această lungă conversație interioară pe care o susținea cu o umbră, el era atunci aruncat fără tranziție în tăcerea cea mai adâncă a pământului. Nu avusese timp pentru nimic.

În timp ce concetățenii noștri încercau să se împace cu acest neașteptat exil, ciuma punea paznici la porțile orașului și schimba direcția vapoarelor care erau în drum spre Oran. De la închiderea porților nici un vehicol nu intrase în oraș. Începând din această zi, toți au avut impresia că automobilele începuseră să se învârtească într-un cerc. Portul oferea și el, pentru cei care îl priveau de la înălțimea bulevardelor, o înfățișare ciudată. Obișnuita animație care făcea din el unul din primele porturi de pe coastă, se stinsese brusc. Câteva vase menținute în carantină, era tot ce se mai vedea. Dar pe cheiuri, macarale mari părăsite, vagoneții răsturnați pe o parte, grămezi singuratice de butoaie sau de saci constituiau o dovadă că și negoțul murise de ciumă.

În ciuda acestor priveliști ieșite din comun, concetățenilor noștri le era, pe cât se pare, greu să înțeleagă ceea ce li se întâmpla. Existau sentimentele obișnuite ca despărțirea sau frica, dar toți continuau totodată să pună pe primul plan preocupările personale. Nimeni încă nu acceptase în realitatea ei boala. Cei mai mulți erau sensibili mai ales la ceea ce le deranja sau le atingea obiceiurile ori interesele lor. Îi sâcâia sau îi irita și acestea nu sunt sentimente cu care poate fi înfruntată ciuma. Prima lor reacție, de pildă, a fost să învinuiască administrația. Răspunsul prefectului față de criticile al căror ecou se făcea presa (“Nu s-ar putea lua în considerație o înmuiere a măsurilor preconizate?”) a fost destul de neprevăzut. Până atunci, nici ziarele, nici agenția Ransdoc nu primiseră o comunicare oficială a statisticilor bolii. Prefectul le comunica, zi de zi, agenției, rugând-o să le dea publicității printr-un anunț săptămânal.

Nici atunci, totuși, reacția publicului nu fu imediată, într-adevăr, anunțul că a treia săptămână de ciumă numărase trei sute doi morți nu spunea mare lucru imaginației. Pe de-o parte, poate că nu muriseră toți de ciumă. Și, pe de altă parte, nimeni în oraș nu știa câți oameni mureau pe săptămână în vremuri obișnuite. Orașul avea două sute de mii de locuitori. Nu se știa dacă această proporție de decese era normală. Este exact genul de preciziuni de care oamenii nu se preocupă niciodată, în ciuda interesului evident pe care ele îl prezintă. Publicului îi lipseau, într-un anume sens, termenii de comparație. Și numai cu timpul, observând creșterea deceselor, opinia publică a căpătat conștiința adevărului. A cincea săptămâna dăduse într-adevăr trei sute douăzeci și unu de morți și a șasea, trei sute patruzeci și cinci. Creșterile, cel puțin, erau elocvente. Dar ele nu erau suficient de puternice pentru concetățenii noștri ca să păstreze, în miezul neliniștii lor, impresia că era vorba de un accident fără îndoială supărător, dar la urma urmelor temporar.

Astfel continuau să circule pe străzi și să se așeze la mese pe terasele cafenelelor. În ansamblu, nu erau lași, schimbau între ei mai multe glume decât tânguiri și aveau aerul că acceptă cu bună dispoziție niște inconveniente evident trecătoare. Aparențele erau salvate. Totuși, către sfârșitul lunii și aproximativ în săptămâna de rugăciuni de care va fi vorba mai departe, transformări mai grave au modificat aspectul orașului nostru. Întâi de toate prefectul a luat măsuri cu privire la circulația vehiculelor și la aprovizionare. Aprovizionarea a fost limitată și benzina raționalizată. S-au prescris chiar economii la electricitate. Numai produsele strict necesare au mai ajuns, pe șosele și pe calea aerului, la Oran. Astfel, s-a văzut cum circulația scade treptat, până ce a devenit aproape inexistentă, s-au văzut magazine de lux închizându-se de la o zi la alta, altele afișând în vitrine anunțuri de interdicție, pancarte negative, în timp ce șiruri de cumpărători staționau În fața ușilor lor.

Oranul a luat astfel o înfățișare ciudată. Numărul de pietoni devine considerabil mai mare și chiar la orele pustii în mod obișnuit mulți oameni, reduși la inactivitate prin închiderea magazinelor și a unor birouri, umpleau străzile și cafenelele. Pentru moment nu erau încă șomeri, ci în concediu. Orașul dădea atunci, pe la orele trei după-amiază, de pildă și sub un cer frumos, impresia falsă a unei cetăți în sărbătoare, a cărei circulație ar fi fost oprită și magazinele închise pentru a permite desfășurarea unei manifestări publice și ai cărui locuitori ar fi invadat străzile ca să ia parte la serbări.

Firește, cinematografele profitau de acest concediu și făceau afaceri bune. Dar rețelele pe care filmele circulau în departament erau întrerupte. După două săptămâni, cinematografele au fost obligate să-și schimbe între ele programele și, după câtva timp, au sfârșit prin a proiecta mereu același film. Cu toate acestea, încasările nu se micșorau.

Cafenelele, în sfârșit, datorită stocurilor considerabile acumulate într-un oraș în care comerțul cu vinuri și cu alcooluri deține primul loc, au putut de asemenea să-și servească clienții. La drept vorbind, se bea mult. O cafenea afișând că “vinul prob ferește de microb” – ideea, familiară dinainte publicului, că alcoolul te apără de boli infecțioase, s-a fixat bine în mintea tuturor. Noapte de noapte, cam pe la ora două, un număr destul de considerabil de bețivi dați afară din cafenele umpleau străzile cu un șuvoi de pălăvrăgeli optimiste.

Dar toate aceste schimbări, într-un sens, erau atât de extraordinare și se săvârșiseră atât de repede, că nu era ușor să le consideri normale și durabile. Rezultatul era că puneam mai departe pe primul plan sentimentele noastre personale.

Ieșind de la spital, două zile după închiderea porților orașului, doctorul Rieux l-a întâlnit pe Cottard care-și ridica spre el aceeași față a mulțumirii. Rieux l-a felicitat pentru felul cum arăta.

– Da, îmi merge bine de tot, spunea omulețul. Spuneți-mi, domnule doctor, cu ciuma asta a dracului, hm! Începe să se îngroașe gluma.

Doctorul a recunoscut faptul. Și celălalt a constatat cu un fel de voioșie:

– Acum n-are de ce să se mai oprească. Și totul o să fie dat peste cap.

Au mers un timp împreună. Cottard povestea că un mare băcan din cartierul lui stocase produse alimentare pentru ca să le vândă la preț de speculă și că fuseseră descoperite sub patul lui cutii de conserve atunci când au venit să-l ia ca să-l ducă la spital. “A murit acolo. Ciuma nu rentează”. Cottard avea astfel capul plin de istorii adevărate sau false, asupra epidemiei. Se spunea, de pildă, că în centru, într-o dimineață, un om prezentând simptomele ciumei și în delirul bolii se repezise afară, se aruncase asupra primei femei pe care o văzuse și o strânsese în brațe răcnind ca avea ciumă.

– E în regulă! Observă Cottard, pe un ton binevoitor care nu se potrivea cu această afirmație, o să înnebunim cu toții, asta e sigur.

(cumpărați ebook-ul de pe pagina Polirom)

Comentează