Mihail Coșulețu: The Great Indoors – spin off personal

„Izolarea te obligă la atenție. Afară atenția ți-e limitată la 10 minute. Cât de departe te poți aventura, astfel încât să-ți mai rămână timp pentru privit sau desenat? Sau uitat de tine? Dai o tură în jurul blocului și gata, mai mult nu se poate. Ultimul meu profesor de pictură (Alexandru Chira) avea una sau mai multe picturi și desene – acum mi-e clar că mai multe – intitulate ‘Templul așteptărilor’, picturi și desene pe care avea tendința să le facă cadou. Abia acum am ajuns să-l înțeleg. Nu știu dacă a trecut vreodată prin forme de însingurare pe care noi, astăzi și acum, le numim izolare, cert este că, în sfârșit, am ajuns să rezonez cu asta. Așteptarea și atenția sunt coordonatele esențiale ale momentului prezent. Așteptăm ceva, poate că nu știm exact ce, dar cât de tare așteptăm ceva! Iar în tot acest timp, cât așteptăm, rămânem în compania atenției. Câți dintre noi nu am început, în ultima vreme, să observăm lucruri, gesturi sau orice altceva ce în mod „normal“ nici nu s-ar fi apropiat de radarul nostru afectiv sau senzorial. Așteptând, orice așteptăm noi, am început să fim atenți la proximitatea noastră, în toate formele ei, fizică, afectivă, secretă, vinovată, morală, carnală, to each his own. Peisajul fiecăruia dintre noi s-a modificat și adaptat la condițiile curente, atenția nu mai este ce a fost odată, este cumva mult mai mult. Într-una din serile trecute, am participat la un live chat cu niște prieteni. Mă uitam la cadrele fiecăruia, iar singurul lucru pe care am simțit nevoia să-l întreb pe unul dintre ei a fost: M., de ce ai perdele la geamuri? Și iată-mă, înzestrat cu această nouă acuitate a privitului și a atenției, plecând într-o expediție, într-o explorare a mediului meu înconjurător, într-o acțiune voyeuristă a propriei mele proximități, pe care știu că toți dintre voi ați întreprins-o.”

Comentează