Mihail Coșulețu: Project Liliput

Poate că nu sunt singurul care a încetat să mai numere zilele, cu siguranță nu sunt singurul care nu mai înțelege relevanța folosirii a șapte nume diferite pentru același lucru. Prin 2016, construindu-mi singur mobila, am acumulat o cantitate apreciabilă de resturi din lemn, pe care nu le-am aruncat, pentru că, bineînțeles, nu știi când îți trebuie. M-am imaginat, de foarte mulți ani, construind jucării din lemn pentru fiul meu, iar în acea zi, din acel an, am început cu o mică mașină. A urmat un avion, iar apoi a început era trenulețelor pe șine din lemn. Șinele se cumpără și sunt standardizate, dar clădirile, acareturile și restul prezențelor dintr-un oraș lăsau și lasă mult de dorit. Haltele din plastic au fost înlocuite de o gară din lemn cu trei peroane, cu coloane, ceas și pasarelă. Acum, toți omuleții casei se puteau plimba cu trenul și aștepta într-o gară respectabilă, iar animalele au primit și ele o mică fermă (în prezent neîncăpătoare).

Șinele de tren, gara și ferma totuși nu înseamnă un oraș. Am hotărât să încep educația civică construind o primărie, sensibil mai mare decât gara, dar după un timp, primăria mi se părea stingheră, personajele micii noastre lumi se înmulțiseră și ele, iar o etapă de amploare era necesară. Așa a apărut un parlament bicameral, de două ori mai mare decât primăria. Începea să arate a oraș. Podurile existente, care ne permiteau folosirea tuturor metrilor de șină, păreau meschine, podețuri de trecut gârla. Iată-ne ajunși în prezent, cu ultimul proiect de infrastructură realizat și gata spre a fi dat în folosință. Timpul nu mai trece de la o zi la alta, ci de la un proiect la altul, iar în curând va deveni unica formă de cronologie. Sunt șanse mari să treacă starea de urgență fără ca eu să-mi dau seama.

P.S. Avem și un munte cu tunel.

Comentează