Mihail Coșulețu: Mai mult, mai mare, mai departe

Undeva trecut de mijlocul izolării, unde zilele nu mai au nume, unde am încetat să le mai numerotez și unde, în sfârșit, timpul este normat de lucru și proiecte, mi-am adus aminte de data trecută, cum am început să construiesc o lume pentru fiul meu, o lume de jucărie, una serioasă dacă trebuie, cu resurse și potențial padagogice, o lume într-un oraș. Am încercat să îi imprim o dimensiune cu totul aparte, nu am vrut să construiesc simple replici sau reproduceri în miniatură.

O jucărie notabilă ar fi spus: this world is going to be magical or not at all, iar eu mă gândesc la mica noastră lume din lemn ca la orașul în care imigreaza Peter Pan, după ce ajunge la maturitate. Procesul care a dus la apariția podului s-a repetat, iar gării orașului i-a venit rândul. Când a fost făcută era un edificiu respectabil, puțin brutalist, la vremea ei era cea mai mare cladire. De data asta am evitat acoperișurile opace, spațiile închise, cotloanele umbrite și apelul la imaginație pentru ceea ce se află în interior. A devenit o clădire masivă și transparentă, cu parți bine iluminate dar, bineînțeles, și cu mici colțuri ferite, cu acel spate al gării care, dacă magia a fost bună, va începe să și miroasă într-un anumit fel.

Am reciclat tot ce s-a putut, mici rogojini deșirate, țepușe pentru frigărui, scobitori (pentru care aceasta ar trebui să fie unica întrebuințare), așchii de diferite mărimi, în fine, toate acele lucruri irațional nearuncate. Dacă până acum, gara noastră avea tendința urbanistă de periferie, acum a devenit centrul orașului, căruia îi pune la dispoziție toate cele patru laturi ale sale. Una pentru sosirea trenurilor și impresionarea nou-veniților, una pentru plecare și oftări, o fațadă somptuoasă care îți arată clar în ce fel de loc ai ajuns și spatele, cu parcări, bariere și scări de serviciu; fiecărei laturi îi „ticăie“ câte un ceas, suspendat în centrul geometric al gării, având patru cadrane încremenite la patru ore semnificative diferite, una pentru fiecare moment care a făcut posibilă existența acestui loc. Fațada are singurul ceas cu limbi mobile, menite să măsoare același timp și același fel de scurgere a lui, pe care o tot pomenesc și descriu.

Abia acum, spațiul nostru are și un timp doar al lui.  

Comentează